Vesnicia singuratatii

Nimic nu este vesnic, poate doar singuratatea, nimic nu se naste din infinit, ci totul se duce acolo. Cind aspiratia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu-ti mai spun nimic. Acum sau pururea sint elemente cu care se opereaza in lume, sint puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblam sa-l cucerim, sau timpul o lipsa de merit, de care ne scuzam in toate imprejurarile. Ce sunt toate acestea, pentru cine priveste din absenta absoluta si-si deschide ochii in desavirsirea unui nicaieri? Zareste el, in incintarea pura a nimicului, in privelistea bolnavicios de goala, vreo pata ce s-atinga un nesfirsit virgin?

Timp si eternitate sint forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale lepadarii totale, care e o muzica fara sunete, o aspiratie fara dorinta, o viata fara respiratie si o moarte fara stingere. La marginea extrema a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodata si totdeauna isi pierd intelesul, caci unde sa mai gasesti un loc sau o clipa, cind nu mai pastrezi din lume nici amintirea ei?Acest nicaieri voluptuos, dar de o voluptate fara continut, e un extaz formal al irealitatii. O stare de transparenta devine fiinta noastra si un trandafir gindit de un inger nu e mai usor si mai vaporos ca inariparea spre desavirsirea plananta a nefiintei. Vesnicia e un prilej de mindrie a muritorilor, o forma pretentioasa, prin care isi multumesc un gust trecator de nonviata. Vesnic dezamagiti de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern care-i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? in el traiesti, caci nu se poate respira decit in betia infinitei deveniri, pe cind eternitatea este luciditatea devenirii. Cind, in curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim razvratiti din betia fiintarii, incercarea de evadare ne impinge spre negarea timpului. Decit, eternitatea ne obliga la o continua comparatie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai intimpla in suspendarea radicala din experienta neantului, care „este“ neutralitate atit fata de timp, cit si de vesnicie, neutralitate fata de „orice“.

Eternitatea ar putea fi treapta finala a timpului, precum neantul sublimarea ultima a eternitatii. Curios cum, atunci cind iti dai seama ca fiintele sint umbre, ca totul e zadarnic — te indepartezi de lume pentru a gasi unicul rost in contemplatia nimicului, cind puteai ramine prea bine in umbrele si in nimicul de fiecare zi. De unde sa derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem? Eventualitatea paradisului ma face sa sorb toate amaraciunile de sub soare... si chiar fara sansa acelei perfectiuni, nu e ingrozitor sa mori pe la mijlocul lor, sa lasi atitea neimplinite mihniri, sa te savirsesti in diletant al nefericirii? — De-ti supravietuieste o singura tristete, zadarnic cersit-ai izbavirea nemiloasei nopti. A vorbi de eternitate si a te fali cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti ca esti in eternitate inseamna a fi in clar cu distanta ta de ea, a nu fi total inlauntrul ei. Din zarea unei totalitati vii, a unei existente prezente, constiinta indica totdeauna o absenta. Doar traind nemijlocit si naiv in vesnicie, ai infrint energia organului temporal. Sfintenia — un imediat al eternitatii — nu se mindreste cu pasul implinit in afara de trecerea directa a lucrurilor, fiindca ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de excesul substantei proprii. Marturisirile sfintilor izvorasc din povara pozitiva a vesniciei. Cartile lor cad in timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.

No comments:

Post a Comment