Pana nu m-am maturizat, nu mi-am dat seama cum trece timpul. Cat de repede. Ma stiam bucura fara nici o grija de orice lucru marunt, fara sa ma gandesc ca poate nu am sa mai gasesc nicioodata bucuria aceea. Acuma vad acelasi lucru in ochii fetitei mele. Se bucura de orice lucru marunt, si nu isi da seama ca maine, poate lucrul acela nu va mai fi. Si e bine asa. E o dulcica sa vezi cum se bucura de orice moment al zilei, de orice cuvant zis de mama sau de tata.
Imi amintesc cat de mult asteptam eu sa ajung la 14 ani, sa-mi fac si eu buletinul, sa intru in randul adolescentilor. Nu stiam ce ma asteapta. Odata cu buletinul au inceput si responsabilitatile mele. Apoi, abia am asteptat sa fac 18 ani, sa fiu majora, sa imi pot lua carnetul de sofer. Nici in ziua de azi nu mi l-am mai facut, insa m-am bucurat din plin de viata de liceu. Si ce sa mai, am asteptat parca si mai tare sa fac 20 de ani, sa-mi schimb prefixul. Habar nu aveam ce imi doream. Azi, imi doresc sa am din nou 14 ani, si sa nu imi doresc nimic din cele scrise mai sus.
Poate doar sa opresc o perioada timpul, sa retraiesc de cateva ori un moment de fericire si apoi sa pornesc timpul din nou. Cand suntem copii nu ne dam seama ca timpul face parte din noi, e esenta care ne face sa ne dorim mai mult. Poate daca ar trebui sa retraiesc o scena la infinit, as putea aprecia ce am azi mult mai mult. Apreciez si azi ce am, dar parca mi-as dori din nou sa fiu copil, sa nu ma mai intereseze ce facturi am de platit, rata la casa, mancarea ce trebuie sa o gatesc si cate si mai cate.
No comments:
Post a Comment