Ideea devenirii

Semi-partuzele mascate skins. Între 17 şi 22 de ani sunt frecventate masiv. Înainte: whisky, coca şi metilenă (suprimă inhibiţiile). Lucrurile se dezlănţuie în jumătate de ceas.

        Chomsky în Franţa: dezamăgire pe toate planurile. Publicul asistă, stupefiat, la platitudinile incoerente ale unui bătrân despre Orientul Mijlociu şi economia mondială. Nici umbra unei idei, a unei ebuliţii reflexive. Sentiment general de jenă.

       Nu e prima oară când observ: un text pe care-l găsesc ruşinos de slab seara devine bun, pe alocuri uimitor, a doua zi… Dimineţile nu sunt bune pentru critică (în ciuda evidenţei feţelor devastate care răsar lângă noi). Cred că noaptea s-a conceput tot ce s-a scris mai bun. M. îmi spunea că se trezeşte pe la patru dimineaţa, când încă nu răsare soarele, şi dă cel mai bun text, în acea stare de semiconştienţă şi derută. E singurul tip onest, pentru care am, nu ştiu cum, ontologic stimă în epoca asta. Noaptea e făcută pentru adevăr, nu străveziul dimineţii (ziua – a sclaviei). În general, circumstanţele care te izolează şi te obligă să te proiectezi în tine, nu în ceilalţi. Noaptea îl exclude şi pe celălalt, şi timpul, ai impresia că eşti singur în Univers. Cred că poţi recunoaşte uşor dacă un text sau un pasaj a fost scris noaptea, după vibraţia şi acuitatea stranie, după ecoul din tine.

       Ideea devenirii. O bună manieră de a trişa un pic, jucând pe cuvinte, de a mima profunzimea sau, mai degrabă, înălţimea gândului. În realitate miza e totuşi uriaşă. Nu abordezi oricum aşa ceva. Beauvoir, cu al ei ‘Femeie nu te naşti, ci devii’…, care e probabil luat din Erasmus (‘Omul nu se naşte om, ci devine’). Luat pesemne el însuşi din Tertullian: ‘Creştin nu te naşti ci devii’ etc. Sunt lucruri plicticos de facile. Nu s-a scris încă o carte a devenirii; şi Hegel a patinat. Cine intră puţin aici întrevede hăul. E nevoie de o istorie în întregime nouă. Suntem în pragul a ceva de negândit, e convingerea mea profundă.

       Hegesias – cirenaic uitat, apologet al sinuciderii, pretinzând că moartea e preferabilă vieţii: ce-ar zice azi, plimbat un pic prin oraşele şi timpurile noastre? Cel mai mult, din dialogurile lui Voltaire, îmi plăcea aducerea câte unei figuri vechi – Marc Aureliu etc. – printre contemporani, mizând pe valoarea de şoc a anacronismului. Îmi plăcea nespus descrierea derutei personajului, exclamativă şi plină de interjecţii.

       Nu pricep cum pot suporta alţii devastarea chipurilor. O observ mai ales la generaţia anilor ’60; au, azi, aproape 70 de ani şi, din cauza hainelor ‘tinere’ pe care, nu ştiu din ce prejudecată inversă, le poartă încă, a părului lăsat neglijent pe umeri şi-a tuturor semnelor exterioare ale tinereţii, oferă fără să-şi dea seama un contrast terifiant. Dacă ar fi îmbrăcaţi în haine anoste, gri, de bătrâni, chipurile de bătrâni s-ar estompa în fundal. Dar în contrast cu tinereţea falsă a coafurii, a hainelor lejere, proiectează în miile de riduri ceva cumplit. Când îi vezi, în orice caz, e infernul. Feţele complet distruse, pungile, pielea atârnând, zdrenţuită într-un mod schimonositor… Sufăr la propriu de câte ori îi văd – sau îi întrevăd, pentru că nu ştiu cum s-o iau la fugă. Nu există metodă mai sigură de a băga în sperieţi pe toată lumea decât dorinţa unui bătrân de a se îmbrăca tânăr. Contrastele ar trebui să rămână doar în literatură. Ce cumplit. Mă întreb dacă ceilalţi resimt acelaşi lucru, în registrul precis al dezgustului şi spaimei.

       Admirabilul Chesterton: “Un soldat înconjurat de inamici, dacă vrea să-şi croiască drum printre ei, trebuie să combine o puternică dorinţă de a trăi cu o ciudată nepăsare pentru moarte. Nu trebuie să se agaţe de viaţă, pentru că atunci va fi un laş şi nu va scăpa. Nu trebuie să aştepte moartea, pentru că atunci va fi un sinucigaş şi nu va scăpa. Trebuie să tindă spre viaţă într-un spirit de pură indiferenţă la ea; trebuie să fie însetat de viaţă ca de apă şi totuşi să bea moartea ca pe vin’.
       Acest paradox al curajului – viaţa provine din moarte, viaţa trebuie să se distrugă pentru a se menţine – e în fond la temelia tuturor fenomenelor. Bineînţeles, temelie uitată.

       Tot timpul am căutat altceva. Am experimentat frenetic, apoi plictisit. În câteva zile – cu o sastiseală nesfârşită. Nimic nu mă mulţumea. Mi-e greu să înţeleg de ce. Sunt sigur că nu vroiam mai mult, nu asta e cauza. Nu era un deficit ceea ce sesizam. Nimic nu mă mulţumea în sine. La puţină vreme după ce aveam ce-mi dorisem, pricepeam că nu înseamnă aproape nimic. Ce pacoste. Trage storurile, primeşte dimineţile.
       Totdeauna m-a mirat asta: cum reuşesc ceilalţi.

       Un pui de pisică plânge la câţiva metri. În cele din urmă, un copil se va înduioşa. Trece o damă pe tocuri; cumplit de urâtă. Cât e de complicat totul.

       Les plages d’Agnès (2008), Dodsworth (1936).

       Satie, compozitor necunoscut sau uitat, cu care am petrecut ultimele zile. Tulburări, vise, acţiuni fără noimă; înaintez prin aerul rău prevestitor. Se anunţă ploi. Vulnerabilitate. ‘Moi, je t’offrirai des perles de pluie/ Venues de pays où il ne pleut pas.’ E o linişte ireală.

No comments:

Post a Comment